Ninge in poiana...

In peregrinarile noastre prin Natura, cautam adesea cararile iernii. Nu pentru ca ne-ar placea mai putin pajistea renascuta a primaverii, plaiul inmiresmat al verii sau ceata furisata pe vaile toamnei.

In fiecare anotimp, prietenul nostru Muntele, ne ofera cate ceva din frumusetile lui, folosind – ca un orator care vrea sa convinga –mijloace de exprimare potrivite momentului. Ne vorbeste prin sipot de izvoare, ne sopteste prin fosnet de cetina batrina, uneori ne canta la harfa vrajita concertul...linistii absolute ce il domina de veacuri, picurind in fiinta ascultatorului clipele de regasire atat de dorite.

De ce atunci preferam iarna? Probabil pentru ca mantia alba sporeste poezia muntelui. In prezenta zapezii redevenim copii, copii maturi, constienti de bucuria pe care o traim in prezenta fulgilor de nea, peste care adaugam cumpatarea anilor.

Dar spre deosebire de cei mici, devenim si melancolici, stare de spirit dupa care tanjeste si fata cea sfioasa si tinarul indragostit, dar si barbatul sau femeia la varsta carora s-a adaugat intelepciunea experientei. Farmecul iernii nu este refuzat nici de veteranii muntelui, cei la tamplele carora, fulgii jucausi au depus primele suvite albe, cazute parca impreuna cu stratul vaporos din poiana proaspat ninsa.

Dorim iarna pentru ca ne exalteaza alunecusul vijelios pe schiuri, pentru ca ne incanta piruetele ametitoare pe arabescurile ghetii, pentru ca ne starneste ambitiile de a ne lega curajosi in coarda alpinistilor ce strabat pe muchie de cutit, cornisa din buza prapastiei.

Alergam dupa azuriul cerului de iarna, orbiti de stralucirea soarelui reflectat in cristalele zapezii de pe inaltele creste alpine,compatimind pe cei prea comozi ramasi undeva in fundurile vailor, care nici nu ghicesc macar ce poate fi dincolo de pacla de fum si ceata in imparatia soarelui. Cand revenim bronzati si plini de voie buna in lumea celor de jos starnim mirare si curiozitate printre cei inca zgribuliti de gerul ce s-a incapatinat sa le tina tovarasie pina dupa orele amiezii.

Cautam placerile iernii montane pentru clipele de desfatare si reverie, cand dupa un urcus greu si totusi placut ajungem la cabana care ne este atat de draga. De dupa geamul aburit privim apoi alaturi in poiana. Nelinistea din noi se risipeste. Firea se calmeaza sub efectul binefacator al balsamului alb. Ganduri negre-daca sunt - se topesc sub vraja basmului cu frumoasele zane ale iernii. Imaginea din fereastra – parca fermecata - creste si se apropie ca pe un ecran ireal. Ninge in poiana !