Bradul...

In padurea de pe muntele ce strajuieste Jiul, traia candva un brad. Era inalt, frumos, puternic. Il cunoastea intreaga Vale, il admirau minerii depotriva cu ciobanii, il cautau copii ca si tinerii sau oamenii maturi. In zile de dogoare ii ocrotea cu umbra lui, ii proteja pe timp de ploaie sau furtuni.

Sub scutul lui isi regaseau sperantele cand rataceau pe carari invaluite in ceata. Pentru toti, bradul cel singuratic era considerat un simbol, cel al increderii in viata, al muncii oneste fara preget, al dragostei de oameni, al bunatati fara margini.

Isi alesese loc de trai golul alpin, lasand padurea mai la vale infruntand singur furiile muntelui intelegand ca aceasta ii este soarta. Nu s-a chircit in calea gerului naprasnic, a ramas drept cand a viscolul a incercat sa-l franga, a rezisat stoic grindinei dezlantuite. A trait si zile insorite, cele mai multe, cand-trup din trupul muntelui a fost rasplatit din plin de frumusetile lui.

Ca fiinta a muntelui, infratit cu el, i-a ramas fidel o viata intreaga. Dar a venit o zi-sunt ani de atunci-cand soarta nemiloasa curma viata bradului cu lovituri neasteptate de topor. A plans atunci o vale intreaga. Gemeau muntii sub povara tristei vestii, lacrimau paraiele indoliate, sufereau amarnic vietatile muntelui. Padurile transmiteau in soapta groaznica stire pe care nimeni nu vroia s-o creada…

Si totusi bradul nu mai exista! Dar oamenii continuau sa-l caute. Il mai cauta si acum si-l vor cauta mereu,caci bradul cel bun a lasat in urma-i insemnele trairii sale.

Astazi alti brazi micuti s-au nascut in pepiniera muntelui in golul alpin preferat de bradul...bunic. Ei simt adierea blanda pe care bunicul le-o transmite in pale de vant ocrotitor si ii trimit, la randul lor, pioase ganduri de recunostinta.

In pajistea alpina de odinioara ei vin adesea si presar flori de colt-simbol al nemuririi-peste radacinile-i ramase in viata. Si anii vor trece in continuare. Bradutii vor devenii la randul lor brazi, traind zile frumoase sau posomorate, dupa cum barometrul vietii va arata timp senin sau zile ploioase si mohorate. Se vor naste alti braduti , apoi altii.

Pajistea alpina va fi an de an, cand inflorita, cand colorata in nuantele pline de melancolie ale toamnei, cand inghetata sub pojghita alba a zapezii. Intotdeauna insa va veni o primavara cand odata cu natura vor renaste si amintirile despre bradul de altadata.

In memoria oamenilor el va ramane intotdeauna inalt, frumos, puternic. Va fi acelasi – bun si altruist. La focul cald nascut din trupul lui ne vom incalzi intotdeauna.

In memoria bunicului meu, ing. Aurel Dula (1905-1973), un impatimit al muntelui.

Text si foto : Aurel Dula (1934-1993)