Intalnire cu ...caprele negre!
Drumul pe care ni l-am plănuit în acea duminică de iunie începea pe pârâul Roşiilor, de la capătul şoselei forestiere ce străbate frumoasa vale a Sliveiului. Pornisem dis de dimineaţă din Petroşani, împreună cu alţi amici de drumeţie dornici să străbatem potecile de munte prin neasemuitele frumuseţi ale prea puţin cunoscutei “căldări “a Roşiilor.
Ne aştepta un drum greu. Odată ajunşi la punctul terminus al drumului, rolul roţilor iuţi ale I.M.S – ului urma să fie preluat de bocancii sau bascheţii noştrii. Cale de-o zi întreagă! De ce atâta trudă, vă veţi întreba? Ca să vedem peisaje care incanta orice turist! Ca să vedem frumuseţile ce se desfăşoară în jurul alpinistului ce poposeşte obosit dar fericit, pe lespedea din pragul cerului! Dar mai ales vietăţile muntelui am vrut să le vedem, pe cele mai alese dintre ele : caprele negre.
Am pornit încet pe poteca ce se desfăşura îmbietoare la picioarele noastre. Voia bună ne-a contaminat repede pe toţi. Mergeam paralel cu răul, pe care nu l-am părăsit decât sus în căldare, acolo unde se înfiripă din firicelele de apă firave, dar atât de puternice dupa ce se împreună mai la vale.
Urcuşul, uşor la început devenea tot mai greu. Unde trebuia, mâinile dădeau ajutor picioarelor! Consemnul nostru era: nimeni să nu vorbească, ţintele de pe tălpi să nu scrâşnească în piatră, de sub paşi să nu se desprindă rostogol de bolovani. Pentru că zgomotul se poate auzi până departe, iar caprele negre au... urechi agere şi ştiu să se furişeze de primejdie!
După o gustare lângă tăul mare al Roşiilor pornim pe “botul” Mândrii, spre vârful cel mai înalt al Parângului. Binoclul iscodeşte coastă din faţă, urca de-a lungul surloaielor, încearcă să pătrundă în încâlcitura jnepenilor.Se opreşte la câte o negreaţă. Înşelare! Stăruie însă în dreptul unor forme ciudate. Altă înşelare!
Dar iată că din grohotişul cel mare se aude brusc şuieratul în faţa primejdiei al unui ţap solitar. Încercam să ne ascundem, dar prea târziu. Din câteva salturi ţapul ne dă de înţeles că speranţele ca aparatul de fotografiat să îl poată imortaliza sunt deşarte.
Şi totuşi, în scurt timp eforturile ne sunt răsplătite. Tocmai când ne resemnasem!... Urcăm surlaul pe care adineauri îl privisem de departe şi doream să trecem în cel vecin prin poarta deschisă de doi mari bolovani.
Un ultim efort şi iată-ne în prag de stâncă. Am ridicat privirea şi în clipa următoarea, am încremenit: la mai puţin de zece paşi, întins pe un petic îndărătnic de zăpadă, se tolănea scuturându-şi capul, ţapul cel bătrân. Această clipă, scurtă ca orice clipă, ni s-a părut o veşnicie. Dumirit am încercat să ridic la ochi aparatul. Dar emoţia mă copleşise.Şi capacul refuza să se dezlipească! Într-un târziu a cedat. Dar... animalul, speriat, surprins şi el de neaşteptata întâlnire, a zbughit-o în salturi mari, la vale. Am apucat totuşi să declanşez. Apoi am privit, cu regret, cum sprintenă făptura se îndepărta rapid, dispărând după stânci ca o nălucă...
