Noaptea la o stana in Retezat

În numeroasele peregrinari prin Retezat am trecut adesea prin sau pe marginea imensei căldări glaciare pe care tumultuosul Rău Bărbat o străbate, sus la obârşia sa, atunci când de abia se înfiripă prin împreunarea apelor ce se scurg din Tăul Adânc, Tăul Ţapului, Tăul Custurii şi Tăurile Ciumfului. Am admirat de fiecare dată poiana largă şi stâna înconjurată de brazii seculari, la care din vechi timpuri, vin vară de vară oierii din Ţara Hategului să-şi îndestuleze turmele cu iarbă grasă crescută din belşug pe tăpşanele şi plaiurile alpine.

Drumurile noastre începeau şi se terminau însă la cabanele Baleia, Pietrele sau Buta, până când într-o zi, am hotărât cu Tomita - veteran al munţilor - să rămânem peste noapte la Stâna din Râu din marginea căreia am admirat o după-amiază întreaga pereţii nordici, incredibil de abrupţi ai vârfurilor Păpuşa Mare, Păpuşa Mică şi Ţapului.

Spre seară, pe potecă ce cobora din caldarea Ciumfului au început să apară oile - vreo nouă sute la număr – pe care baci Filip şi mai tinerii ciobani Ion şi Dumitru le struneau cu îndemânare îndreptândule spre târla din mijlocul poienii.

După cunoştinţa făcută sub privirile şi lătratul nu prea prietenos al celor şapte câini am fost poftiţi în stâna. În preajma focului care în curând avea să înveselească atmosfera destul de monotonă în care îşi petrec zilnic viaţa aceşti bărbati, au început să curgă – mai ales - întrebările pe le puneam gazdelor noastre.

Un păhărel două de coniac i-au dezvelit baierele …gurii lui baci Filip de la care aveam să aflăm multe din întâmplările muntelui, mai ales din cele pe care aproape noapte de noapte sunt nevoiţi se le petreacă la vizitele nedorite ale lui Moş Martin.

Odată cina terminata ne-am retras pentru odihna în stâna nouă de alături. Spre surpriza noastră baciul şi ce doi feciori s-au îndreptat cu cojoacele ocrotitoare în spate, spre un fel de adăposturi cu numai trei pereţi, deschise spre turma, suspendate puţin faţă de sol şi dispuse simetric în jurul turmei.

Câinii, fără să fie dirijaţi închideau cercul de pază menit să prevină pătrunderea şireată şi mai ales năprasnică a înrăitului dusman : ursul! Nişte biete lanterne şi nelipsitele boate cu nod în cap constituiau singurele arme cu care era aşteptat duşmanul. Mai era însă şi curajul demn de admirat şi experienţa pe care baci Filip, Ion şi Dumitru le dobândiseră în nopţile anterioare, precum şi isteţimea câinilor, aproape toţi însemnaţi de ghearele necruţătoare ale puternicului animal.

Nu cred că apucaseră să aţipească ciobanii, obosiţi de trudă unei zile întregi când, dintr-o dată, fulgeră atacul copleşitor al ursului, aflat din câţiva paşi în mijlocul turmei!

Reacţia lor, la fel de violenta, prima dată a câinilor şi apoi a oamenilor, ne-a rămas – probabil pentru multă vreme – întipărită în memorie. Ieşiţi la rândul nostru cu lanternele în mâini n-am riscat decât o urmarire vizuală din preajma stânii, într-un moment când ursul, deja cu prada în gura se afla acum sub scutul pădurii.

Zadarnice au fost strigătele ciobanilor, de un dramatism zguduitor în care se strânsese parca revolta atâtor jertfe pierdute, teama de neprevăzut în fata unei reacţii neaşteptate a sălbăticiunii, dorinţa de a recupera nefericitul berbec, încă viu.

Strigăte şi lătrături, icneli, mârâituri, schelălăit de câine lovit, iată fundalul sonor care a însoţit retragerea încununată de succes a ursului cel mare şi negru, atât de puternic, pe care trei oameni şi şapte câini nu l-au putut împiedica să-şi ia prada aproape cotidiană.

Urmărirea a mai durat o vreme, fără succes, şi în cele din urmă slujbaşii muntelui s-au întors la locurile de veghe, aşteptând poate un nou “raid” al ursului din muntele vecin...