Teleobiectivul sau...luneta?
Vor zambi probabil sceptic, adeptii zeitei Diana, parcurgand aceste randuri care se vor o pledoarie pentru vanatoarea fara..pusca. Vor fi concilianti in acelasi timp, acceptand ca de fapt pasiunea lor nu se rezuma doar la momentul culminant al ei, acela cand vanatul urmarit ore intregi sau poate zile, este rapus de glonte.
Autorul articolului de fata, un ne-vanator, intuieste prin ceea ce i-a oferit propria pasiune, ca intreg ansamblul de peripetii, momente de surpriza, situatii limita ce se asociaza vanatoarei propriu-zise fac savoarea si ineditul pelegrinarilor pe urmele vanatului.
Cel ce va " povesteste" prin imagini citeva din intalnirile sale cu caprele negre, merge chiar mai departe, sperand ca va castiga de partea sa si alti partizani ai unui gen de vanatoare cu nimic mai prejos celei cunoscute si practicate dupa toate canoanele scrise sau nescrise... Asadar este vorba despre vanatoarea cu aparatul foto!
Veti recunoaste din capul locului ca purtatorul unei asemenea " arme " - chiar benefiicind de ultimele realizari in materie ale tehnicii - pleaca din start cu un handicap fata de posesorul unei pusti adevarate!
Vanatorul de...imagini, parcurge cu aceleasi imense satisfactii fazele ce preced vanatoarea propriuzisa, ca sa nu mai vorbim de clipa victoriei, cand multumita dibaciei sale si nu de putine ori a unei experiente indelungate, reuseste sa " rapuna " trofeul pe care si l-a ales cu aceeasi minutioasa atentie.
Clipa cand el apasa pe declansatorul cutiutei fermecate nu este cu nimic mai prejos decat cea in care vanatorul apasa pe tragaciul pustii, ba dimpotriva satisfactia este amplificata de gandul ca desi " invins", vanatul va continua sa traiasca.
Apropierea, exceptand actul final al urmaririi, ramane fara indoiala partea cea mai frumoasa, mai pasionanta, prin ceea ce solicita si da in schimb originalului vanator. Capra neagra, un animal cu atatea insusiri ce il feresc de nu mai putinele primejdii, ramane totusi ceea ce este, si tocmai acele putine insusiri care ii mai lipsesc, il fac uneori vulnerabil in fata plusului de inteligenta al omului.
Iata una din intalnirile autorului cu caprele negre, care va pleda, spera el, in favoarea castigarii de teren a acestei pseudo - vanatori.
Ma aflam, ca de obicei,de unul singur, intr-una din caldarile glaciare care-mi devenise atata de familiare. Scotoceam de vreo doua ore grohotisurile, surlaiele si acele tapsane verzi suspendate - atata de caracteristice habitatului specific minunatelor patrupede - dar in ciuda binoclului performant cu care eram echipat nu desluseam nici o urma.
Incepusem sa-mi pierd orice speranta cand deodata suieratul strident al un tap solitar imi readuse increderea in posibilitatile unei reusite. Intorc capul in mod reflex si pentru o clipa raman din nou descumpanit. Prea era departe tapul si mai ales prea la inaltime, ca sa pot spera o cat de mica apropiere.
Ma gandeam ca la primii pasi pe care ii voi face in directia sa, se va indeparta, pastrand distanta care sa il fereasca de orice surpriza. Si totusi...Privindu-ne reciproc, observ ca tapul - probabil plictisit - se aseaza in culcusul lui si ma priveste cu evidenta superioritate si...dispret.
"Ce-o fi cautind asta pe-aici ?" si-o fi zis maria-sa de pe inaltimile muntelui...Intr-o clipa mi-am facut un calcul simplu si fara sa-i mai acord in aparenta vreo importanta, am pornit in jos in sens invers. Cu coada ochiului urmaream un bot de munte care curand se interpuse intre noi.
In acest moment, stiindu-ma nevazut, am inceput sa urc din nou spre un reper pe care mi-l fixasem dinainte. In spatele reperului, un bolovan urias, acoperit de jnepeni, trebuia sa-l reintalnesc pe " maria-sa ", tapul!
Este cred, inutil sa va spun, ca in cele 25-30 de minute cat a durat apropierea, mi-am pus in joc intreaga dibacie de care eram capabil, astfel incat sa nu ma fac simtit. Fiindca panta era mare, m-am ferit in primul rand ca nici o pietricica sa nu alunece sub picioare. Ea ar fi antrenat in cadere si alte pietre iar zgomotul produs ar fi compromis temerara mea actiune. In vreo doua locuri am mers taras ca indienii ,pentru ca mergand in picioare as fi riscat sa fiu vazut de "dusmanul" meu .
Pina si respiratia, in ciuda dificultatii traseului in panta, am incercat sa mi-o controlez astfel incat sa nu fie auzita, din acest motiv trebuind sa fac citeva pauze. Ma gandeam atunci: nu cumva m-o fi simtit tapul si ma va suiera dispretuitor de pe alta stanca si mai indepartata ?
Inaintam totusi incurajat, caci la randul meu nu auzisem nici un zgomot. In sfarsit, am ajuns la bolovanul acoperit cu jnepeni. Imi aleg cu emotie locul pe unde sa ies, apreciind cam pe unde ar trebui sa doarma tapul.
O ultima verificare a aparatului cu mina tremurinda, o ultima respiratie retinuta si cu toata hotatarea sar dintr-o data sus pe stanca !Era acolo,la mai putin de zece pasi ! S-a ridicat in picioare si pentru o fractiune de secunda ne-am privit in ochi...In clipa urmatoare aparatul declanseaza cu o miscare fulger si abia atunci, uluit, tapul dispare din cateva salturi in caldarea vecina. Prea tarziu insa, el fusese " doborat", dar bucuria ramasese de partea ambilor combatanti : invingator si invins!
text si foto : Aurel Dula
