Urme in zapada...
A te adresa unor vanatori, oameni de meserie, fara a fi unul de-ai lor, pare o incercare destul de temerara, cel putin in aparenta. Nu sunt deci vanator, sunt doar. ..turist, dar aceasta calitate nu ma impiedica sa constat ca, turismul si vinatoarea, aceste aprige pasiuni, sunt - daca putem spune - surori in multe privinte.
Sunt multe asemanari care le apropie. Afinitati fata de vraja muntelui, fata de vietatile intalnite sau, daca vreti, clipele de sublima destindere cu care sunt rasplatiti in egala masura fidelii lor adepti...
Vanatorul este in acelasi timp turist, cum si turistul este in felul sau vanator. Si unul si celalalt isi pregatesc cu aceiasi migala cele necesare expeditiei, fie ca accesoriile se numesc arma, cartusiera, binoclu sau in cazul celalalt , cort, harta, busola...Ambii asteapta cu nemascata emotie clipa plecarii si tot la fel isi savureaza si traiesc din plin etapele fascinantelor lor escapade.
Pentru amandoi, amintirile pelegrinarilor sunt " inregistrate " tainic in vreun ungher al inimii, ca ceva sacru, ca pentru sine insusi. Prin ce se deosebesc totusi ? Poate prin modul diferit de a trata intalnirile urmarite sau spontane cu vietatile padurii. Turistul, placut surprins desigur, de intalnirea cu un ...cerb sa zicem, ramane incantat de clipa ce inseamna pentru el o intamplare neasteptata si cu atat mai fascinanta...Si daca sansa ii surade si ...spontaneitatea il ajuta sa imortalizeze intalnirea pe pelicula aparatului fotografic atunci se va considera desigur norocos. Pe cand un vanator...
Exista insa un limbaj specific pe care un vanator il descifreaza aproape matematic, in timp ce turistul il intuieste doar si aceasta, nu in orice anotimp.
Cum iarna este inca in drepturile ei acolo sus in munti, turistul este avantajat si poate descifra cu aceeasi usurinta, ceea ce zapada ii spune mai limpede ca intr-o carte. Urma pe zapada deci. O simpla metafora, veti zice, care poate parea o speculatie cu iz gazetaresc, dar care in cele din urma reprezinta mult mai mult pentru cei carora li se adreseaza - turistilor si vanatorilor - mai ales cand acestia au trait la randul lor intamplari similare, de cel putin aceasi intensitate si incarcatura emotionala...
Si fiindca simple enuntari teoretice pot parea gratuite, iata o secventa din viata intima a muntelui, care se doreste convingatoare si in sprijinul celor afirmate mai sus..
Inceput de iarna pe Valea Rea, in muntii Retezat. Impreuna cu doi amici de drumetie luptam din greu cu nametii proaspeti care aici jos, in padure, alternau cu portiuni aproape uscate, unde frunzele ramase din toamna fosneau sub talpa bocancilor. Mai sus, in zona bradului si apoi in golul aplin, sub puterea soarelui, zapada se mai subtiase insa, iar sub biciul napraznic al vantului, pe alocuri inghetase.
Tinta noastra era varful Peleaga, care acum se profila feeric pe fondul albastrului cristalin al unui cer fara pata de nor. Cetati de sisturi cristaline ne inconjurau incremenite , surprinse parca de indrazneala noastra. La stanga culmea Valea Rea, la dreapta culmea Pietrele, in fata meterezele impunatoare ale seii Ghimpelui, dominata de cele mai mari varfuri din masiv, Peleaga si Papusa - toate acestea formau decorul in care inaintarea tot mai grea parea totusi atat de placuta!
Deodata, privirile noastre au fost atrase de o urma, pentru noi neobisnuita in aceste locuri! Un ras aici in golul alpin? ! Ne reamintim in fuga pasaje citite in carti de vanatoare. Da, se poate, ne-au raspuns amintirile...Memoria ne-a ajutat si la identificarea urmelor, asa ca nu mai aveam nici un dubiu, era o urma de ras! Pasii animalului urmau cu fireasca chibzuinta , mai fireasca chiar decat ne-am fi inchipuit, directia noastra de inaintare, ce corespundea cararii acum acoperite de zapada. Doar n-o fi urcat pe Peleaga, ne-am zis, surprinsi si in acelasi timp curiosi sa constatam veleitatile de ...turist ale rasului.
Si totusi urma ne insotea ca o calauza, pina sus in varf. Ne-am imaginat pentru clipa silueta magnifica profilata pe cel mai inalt varf din toata zarea...
Apoi am inceput sa coboram dincolo, spre curmatura Bucurii. Urmele ne insoteau in continuare. Aproape nici n-am bagat de seama , ca de la un timp, cam din dreptul Coltilor Pelegii, alte urme se intretaiau cu cele ale rasului. Le-am cercetat, erau de capra neagra. Mai exact pareau sa fie ale uni tap solitar, probabil in cautarea dragostei neimplinite...Care sa fi trecut intai? La un moment dat parea ca rasul incepuse sa alerge. Am urmarit acum cu interes sporit " povestea" tot mai usor de deslusit in zapada, poveste care prevestea o drama! Care? Ne intrebam acum tot mai captivati, caci acum si urmele de ras si cele de tap sugerau ca ambii goneau in toata regula...Deci rasul, fie ca vazuse urma tapului, fie ca il adulmecase, cauta acum sa-l ajunga. La randul lui tapul, simtind primejdia, a inceput sa alerge.
Ne-am mirat totusi de alegerea tapului - stiindu-i "neamul " neintrecut in salturi ametitoare pe stanci prapastioase - de ce oare a ales sa fuga in jos, exact pe muchia muntelui, pina in saua dintre Peleaga si Peleguta. De aici a curmat brusc spre caldarea Pietrele, dar tot pe drumul cel mai usor, pe firul unei vilcele, ceea ce, ne-am zis noi, ii convenea de minune rasului. Aici panta in coborare era mare, urmele devenisera lungi, pe alocuri corpurile celor doua salbaticiuni pareau ca alunecasera metri, in valtoarea nebuna a goanei spre ...viata! Si iata dintr-o data tragica confirmare, pe care acum urmele involburate o explicau atat de limpede. Dupa un colt de stanca, se desluseau urmele unei lupte aprige, probabil foarte scurte, lupta care in final pusese capat unei vieti. O jertfa ca atatea altele in miez de munte. Mai jos, un corn rasfrant - sarman trofeu ce acum nu rasplatea cine stie ce isprava vanatoreasca - era ratacit printre picaturile rosii de sange. Urme in zapada...
Comentarios