Spaima care rade...

Plantaţia tânăra începea dintr-un pârău cu apa puţină, urca şi în faţă şi în dreapta coasta şi se întindea peste alte coaste şi peste alte văi, până departe. Cioatele sure rămase din brădetul secular de odinioară se ridicau ca învinuiri deasupra ierbăriei şi a boacănului în floare, brăduţii tineri încă n-au apucat să le copleşească tristeţea. Pe pieptul de dincoace a fost iertată pădurea, molizii străvechi îşi legănau cetina încărunţită de fuioarele lichenilor. Mi-am găsit loc de pândă bun lângă trunchiul unuia din margine în seara aceea de vară, când puneam gând rău unui căprior viclean, care cobora câteodată în tăietură venind din sălașul lui neştiut de nimeni.

Căprioara care s-a ivit de după culme si a coborât spre pârău părea o floare de mac roşu în verdele de holdă al plantaţiei. în aceste locuri ferite rar călca omul, iar puşcă n-a răbufnit de ani de zile; stâna era departe, câinii de ia oi n-ajungeau până aici. Nimic din năravurile omului nu furau pacea vînatului. Şi totuşi, căprioara mi se părea neliniştită. Ciugulea cu plăcere cîte o frunză, câte o floare liliachie din vârful cotorului de bisacăn, o măcina în botișorul cu pată neagră, dar se oprea des ca să ispitească aerul, cu pâlniile urechilor înălţate. Işi adâncea capul în ierbărie căutând pe acolo colţ fraged, dar deodată şi-l ridica, rămânea nemişcată îndelungat, perindând din ochi întinderea. Era în pragul epocii dragostelor, a alergatului. Căutam o explicare a neliniştii căprioarei în îndemnurile instinctului, în aşteptarea unui căprior care o alergase mai ieri; mă gândeam şi la lupi, care ar fi apărut în teren fără să le luăm seama.

O veveriţă a venit pe sus până în copacul meu, a observat făptura necunoscută care stătea ghemuită la rădăcina molidului, a coborât din treaptă în treaptă până aproape şi a început a se mira de mine sughițând şi pufnind. Nu s-a putut lămuri de acolo de sus. A hupăit până în capătul crengii, a pendulat-o şi a săltat uşor la pământ.

S-a depărtat câțiva paşi, s-a răsucit, a venit şi s-a oprit în faţa mea. A jucat în jurul meu examinându-mă din toate părţile. Privea lung din ochii negri şi mari, se aşeza pup, îşi aducea coada în susul spinării, şi-o întindea pe pământ supărată că nu înţelegea nimic, bătea cu picioarele, sughiţa.

Intr-un tîrziu, când mi-am luat ochii de la această vietate a pădurii care nu mai văzuse om şi mi i-am alergat peste intinsul tăieturii, într-o clipă am uitat veveriţa.

Sus, lângă coamă, de unde aşteptam căpriorul cel viclean, mi se pare că zăresc prin încîlitura ierbii o roșeață. Să fie o buturugă putredă, aşa cum stă fără să mişte — să fie ţapul culcat ? El trebuie să fie — buturuga s-a mişcat puţin, parE mai mare.

Ridic încet la ochi binoclul, caut, găsesc, tresar: un râs! . îi văd bine capul rotund, la fălci cu favoriţii stufoşi, îi văd în vârful urechilor aţintite pămătiufurilc negre, linia spinării încovoiată în tupilare. Îşi ridică încet capul ca să vadă peste ierbărie, ochii oblici sunt fixaţi spre un punct: spre căprioara care între timp ajunsese păscând până la marginea pârăului de sub mine. Rasul se ridica uneori, se ghemuia iarăşi, parca nehotărât, cea nu se potrivea cu planurile lui. Desigur, nu-i plăcea cum trage vântul : pe coastă în jos, spre cea pe care voia apuce şi care i-ar fi simţit de departe mirosul. A mai rămas el fără pradă de alte daţi, când s-a grăbit şi nu luat în seamă ceea ce-i spuneau mustăţile lui lungi, mișcate de vânt de la spate.

Cit de mare maestru ar fi el in dibuit, trebuie să ţină socoteală de toate împrejurările, mai ales cu o căprioară ca aceasta, care e neliniştită de ceva, neîncetat atentă. Se înalţă încet în picioarele lungi si drepte, scapătă puţin din ele şi porneşte în lung pe sub coama dealului, oprindu-se, tupilându-se, iscodind prada. O înconjură, depărtându-se uşor de ea. A intrat într-o linie de brădui mai mărişori, care îl acoperă. Abia-l mai zăresc câte o clipă cum înaintează în trap spornic, aici unde nu-l poate vedea căprioara de jos. La capătul fâșiei se lasă la pământ. De acum vântul nu-i mai duce mirosul în nările căprioarei, trece în jos printre vânător şi vânat, de acum poate să apropie prada.

El, râsul, n-are nevoie de călăuza nasului, nici nu i-ar putea îndrepta acest simţ pe care îl are mai slab. Are însă ochi care străbat depărtările, cărora nu le scapă nici o mişcare a căprioarei ; pe toate le observă, pe toate le interpretează îndată şi îşi potriveşte din clipa în clipă tactica apropiatului.

S-a lăsat pe burtă. îşi întinde pe rând labele din faţă, parcă pipăind şi îşi trage trupul lipit pământului. Din când în când, îşi ridică încet capul, iscodeşte, se încredinţează că merge în direcţie bună, apoi şi-l strânge la pămînt, trupul se prelinge înainte. La spatele unei cioate se opreşte, nu-l mai văd o bună bucata de vreme, apoi îi zăresc capul ridicat până la ochi deasupra trunchiului ciuntit. Este ceva fioros în privirea rigidă printre pleoapele strânse în linie îngustă, apoi, după ce şi-a mai ridicat capul, în expresia de rânjet pe care i-o dau favoriţii largi. Capul se retrage, abia se mai clatină câte o iarbă înspicată în adâncitura mică a terenului pe unde coboară acum râsul în mişcări moi, furişate.

Căprioara în zadar îşi înalţă capul — în clipa aceea râsul nu se mai vedea de la pământ, rămânea tupilat, nu-i trăda nici o mişcare ; în zadar întreba boarea, trăgându-i firul prin tremurarea nărilor - duhoarea râsului era dusă în altă parte, la vale. Iar moartea era aici, aproape, la cincizeci de paşi... la patruzeci...

Ce să fac ? Aş vrea să fiu martor al atacului, scenă de culme a «tragediei, asemenea căreia puţini hoinari ai muntelui au văzut atât de aproape, dar jertfesc biata căprioară. Imi vine în minte carabina de pe genunchi şi „ţidula“ lui badea Toma, care ar acoperi păcătui, dar l-ar acoperi numai, fără să-l şteargă...

Şi e un râs cât un câine ciobănesc şi are o blană cu pete dese şi mari ca nişte ochi de păun... Ce să fac ? Râsul s-a oprit lângă un bolovan marc, muşchios ; stătea cu arcul spinării încovoiat, gata să-l declanşeze în cele trei-patru sărituri ale morţii... Ridic la umăr carabina, ochesc cu grijă în bolovan, la o palmă de fiară. Deodată cu pocnetul armei plesneşte aspru şi glonţul în piatra bolovanului, acolo unde l-am trimis. A țâșnit din piatră fum, au zburat din ca schije în toate părţile.

Râsul s-a aruncat la o parte într-un salt dezordonat, o clipă am crezut că l-a rănit vreo fărâmă, s-a oprit ca mirat, apoi a pornit spre coamă în sărituri largi, uşoare — sărituri mai mult de lup decît de mâță... A trecut culmea.

Căprioara a sărit şi ea în desimea pădurii şi a început să mă latre, să mă înjure. „Boo-bob-boo !a Asta i-a fost mulţumirea.

Iar badea Toma, când i-am povestit întâmplarea, a dat numai din cap şi i-a fost cu sfială să spună ce gândea.

Ionel Pop - „Intalniri cu animale” (Editura stintifiica/Bucuresti-1972)

Foto: http://forum.zooland.md/