Mos Martin...

Ar trebui poate să înfăţişez şi atac asupra omului. N-am văzut decât unul singur, la o vânătoare. Dar aici nu scriu întâmplări vânătorești. Va ajunge să spun că şi de data aceea, ca totdeauna, atacul a fost fulgerător şi groaznic, lupta — dacă se poate numi luptă — scurtă şi înfiorătoare. Ursul rănit s-a cutremurat, apoi a văzut duşmanul. Din câteva sărituri năprasnice a fost lângă om, în faţa lui s-a ridicat în două labe, cu o brâncă l-a prins de umăr, cu cealaltă de ceafă. S-au prăbuşit, învălmă­şeală de-o clipă, brânci care lovesc, gură care prinde. In clipa următoare ursul a plecat în copce mari. Jos se tăvălea vânătorul cu umărul sfărâmat, cu toată pielea capului trasă peste ochi, scalpat, cu o coapsă frântă în dinţi. Doftorii de la spital n-au avut ce-i face.

Asta-i o întâmplare foarte veche, acum poate fi spusă..

După ce Ion Popescu (veţi înţelege că numele e ascuns) a ajuns la slujbă înaltă, cu toate anexele ei, s-a făcut de azi pe mâine vânător. Şi-a cumpărat două puşti, cele mai scumpe — una englezească pentru mărunţiş, alta nemţească pentru glonţ de fiară mare, croitorul l-a îmbrăcat în taină verde, cizmarul i-a făcut bocanci cu ţinte cât colţii lupului, după multă căutare s-a găsit şi o pălărie tiroleză de velur, tot verde, la ea cu pămătuf din barbă de capră- neagră. Scăunel cu trei picioare, cartuşieră, raniţă, toiag ferecat, binoclu, curelărie, fluierici, scoică de chemat cerbii, toate zorzoanele — a stat să golească magazinul. Vânător ! Se întâmplă destul de des asemenea treziri su­bite ale pasiunii vânătorești.

Cazul nostru a fost însă mai grav decât altele. Vânătorul proaspăt s-a ambiţionat să împuşte urs şi a dat poruncă în consecinţă. Soarta rea a făcut ca această poruncă să coboare pe cale ierarhică până la un prieten al meu, iar acesta cum ar fi putut scăpa mai uşor din încurcătură decât să mă roage să-i fac rost înaltului demnitar să împuşte urs. „Dar — îmi scria prie­tenul — Popescu e cam burduhos, umblă greu ; o ase­menea personalitate însemnată nu e îngăduit să fie expusă primejdiilor". Treaba s-a spart în capul bietului Sîdor, paznicul. Fă, Sîdore, pătul încheiat bine, cu scară tare, ca nu cumva să se prăbuşească vânătorul din vârful copacului, pune hoit de cal, dacă se va nădăi urs să dai de ştire. Când toate au fost cum trebuie şi a venit în munte vânătorul grăbit (avea de rezolvat jos probleme importante şi urgente !), eu mi-am făcut coada colac, ba acces de podagră, ba gripă, şi-am rămas la cabană... Am auzit din depărtare împuşcătură, încă una, încă una... „Asta nu-i a bună !" mi-am zis.

Nici n-a fost a bună. După ce a doua zi dimineaţa „înaltul demnitar" s-a dus spre oraşul lui, cam scârbit, am ţinut sfat cu Sîdor. Ce ne facem ? A venit la hoit urs mare cat un bivol şi a stat ca ţintă la poligon. Cu focul prim l-a rănit, celelalte două au mers aiurea după fiara care a sărit în desime. Ce să ne facem decât să pornim să căutăm ursul rănit ? Nu-l puteam lăsa pe sea­ma corbilor, după ce se va fi chinuit să moară. De murit murea ; din sângele spumos pe care l-am găsit la hoit se vedea limpede că era atins la plămâni.

Pârtia de urme roşii se trăgea spre golul muntelui, la început lămurită, apoi tot cu mai puţine picături, iar când am ajuns, după ceasuri, în ratinii dintre brădet şi stâncăria goală se pierduse. Creştetul muntelui se întindea acolo în piept larg, brăzdat de şurlaie. In unele se strecura fir de pârău, altele prăbuşeau sfărâmături de grohotiş mă­runt. Postate mari de merişori brumaţi cuprindeau tăpşanele şi urcau pe coaste între mesele de jepi. Câte o fâşie de zăpadă timpurie se mai ferea prin crăpături de stânca dinaintea soarelui de toamnă.

Nici o nădejde nu mai puteam avea să găsim ursul căzut sau bolnav în această nemărginire, cu atâtea ascunzători. Doar un noroc orb ar mai putea să ajute. Am urcat pană în vârful unui ţanc, de unde ochiul cuprindea lărgime mare şi am început să cercetăm cu binoclurile, palmă cu palmă. Capre-negre păşteau în pâlcușoare, pe un gurgui de stânca o acvilă sorea cu aripile uşor deschise... Lui Sîdor i s-a părut că vede mişcare într-o poieniţă dintre ratini, unde verzea petic de merişori. S-a lămurit că-i urs. Ursac de vreo trei ani. Al nostru e urs mare, bătrân, negru ca scrumul. Acesta pe care îl vedem nici nu-i rănit. Umblă încet printre tufele de merişor, se opreşte, culege, tândălește...

— Uite-! mă, răpeşte omul de lângă mine din plăcerea de a privi scena de pace. Uite-l !

In marginea pădurii de jos s-a ivit negreaţă. A stat pe loc mult, s-a culcat, într-un târziu a pornit în susul unui şurlău. Păşea încet, obosit, cu capul mare coborât la pământ, cu spinarea încovoiată. Se oprea des, se împleticea, scăpăta din picioare, abia se târa. Fiara rănită de obicei nu năzuieşte spre înălţime, puterile care îi scad n-o mai pot duce la deal. Totuşi, acesta e ursul rănit, nu mai poate fi îndoială. Poate se trage spre bârlogul lui vechi... A dat de băltuţă de apă adunată într-un căuş al pârăului. Soarbe lung, apoi se răstoarnă în răcoarea apei.

Ca să ajungem şi să-i pot da glonţul care să-i curme durerile, trebuia să ocolim pe departe, pe sub creastă, între ţuguiul pe care stăteam şi şurlăul ursului se adâncea prăpastie de netrecut. Pe când am ajuns cam în dreptul locului unde îl văzusem, ursul ieşise şi urca chinuit prin­tre bolovanii din coasta de dincolo. Distanţa era mult prea mare pentru un glonţ precis. Ne-am oprit să vedem ce face, încotro o ia, pe unde să ne putem apropia mai bine.

Aproape de culme ursul s-a ridicat cu greu pe o lespede care făcea streaşină, s-a întors încet şi s-a culcat. Ne-am tras şi noi tupilaţi pe după scuturile pe care le puteam găsi, din când în când ne ridicam capetele, căutând ce face. Stătea nemişcat pe lespedea lui. Am ajuns într-un drept cu el, ascunşi după o custură a spinării laterale, care cobora pană în adânc. Eram aproape, abia la vreo cincizeci de paşi, vedere bună, fără nici o împiedicare — de aici puteam să dau liniştit lovitura de graţie. Dar oare mai trăieşte ? Prea stă nemişcat, cu botul lăsat pe brâncile întinse. Nici prin binoclu nu văd mişcare... Ba da ! Coastele îi joacă în foii răsuflărilor scurte. Ridic carabina, o raziim de piatra custurii, găsesc prin lunetă locul sigur din spată... Degetul mi-e pe trăgaci şi... cobor arma. în ultima frântură de clipă m-a fulgerat un gând. Ursul acesta moare acum. De ce să-i sfârtec puţinul rest de viaţă cu un nou glonţ, să-i mai tulbur valurile trecerii ? Etica vânătorească mă obliga să trag, ca să scurtez suferinţele, şi nu mă puteam hotărî. Voi trage dacă voi vedea că pleacă...

Aşa, ascunşi după perdeaua de piatră, privind printr-un zimţ îngust, am fost şi eu martorul sfârşitului stăpanului acestor munţi, al ursului bătrân;

La o vreme şi-a strâns sub el brâncile, s-a proptit în cele din faţă şi s-a ridicat în ele, zăcând în dricul trupului, încet-încet, şi-a ridicat capul greu şi a rămas încremenit, ca o statuie tăiată în marmură neagră. Rar îşi mişca capul în dreapta, în stânga. Ce va fi fost în mintea lui aievea, cine ar fi putut găsi oare ? Impresia pe care o aveam m-a ridicat pe aripile închipuirii şi mă îndemna să merg ală­turea de ursul bătrân pe cea de pe urmă potecă a lui. Şi azi, după atâţia ani, e vie acea impresie.

Stăpânul carpatin îşi lua rămas bun de la viaţă. După prima zvârcolire a spaimei şi a furiei, după sfâşierea du­rerii, care i-a umplut gura de sânge, a simţit că se stre­coară în trupul lui uriaş răul cel mare, temut, ferit, ascuns totuşi ca o taină necunoscută şi groaznică în adâncurile instinctului. Nu mai avea ce să caute în pădu­rile de jos, spurcate de viclenia fiarelor teribile şi laşe, care fulgeră din depărtare. In noaptea care s-a lăsat a pornit pe calea bătută de atâtea ori spre lumea stâncăriilor, acolo unde s-a tras el totdeauna, când pădurea nu mai dădea hrană şi scut. La fiecare pas junghiul se trezea în plămâni, fiecare răsuflare împingea, pe gură, pe nări, pică­turi din seva roşie a vieţii. Cu fiecare picătură se scurgea strop din puterea lui enormă de dinainte de a fi fost trăsnit de plumbul viclean. S-a oprit, a pornit iarăşi, s-a culcat istovit, a pornit iarăşi, tot la deal, cu greu, chi­nuit, cheltuindu-şi zdrenţele de puteri. Aici voia să ajun­gă, la lespedea de piatră, care i-a fost pat de odihnă de atâtea ori.

Acum îşi ia rămas bun de la viaţă şi de la împărăţia lui. Ca dintr-un jilţ de tron, bătrânul stăpân îşi trece ochii peste şirul coamelor de munţi pierduţi în pâcla depărtărilor, cu codri de brad, cu păduri de fag care plouă bunătate de jir, cu goluri însorite, doborâturi de vânt care dau adăpost, cu zmeurişuri care întind vara hrană dulce, cu piscuri sub care sunt săpate bîrloagele somnului de iarnă. Aici i s-au deschis zorile, aici i s-au ridicat şi i s-au potolit talazurile vieţii. Lupte, biruinţi şi înfrângeri, belşug şi mizerie, dragoste şi mânie, pace şi luptă, copilărie, tinereţe, voinicia bărbăţiei, înţelepciunea sum­bră a bătrâneții. A dijmuit turmele păzite de păcurari şi de câini, ghearele şi colţii lui s-au înfipt în greabănul tauru­lui şi l-au doborât ; o dată a ajuns faţă-n faţă cu groaznicul om, i-a frânt oasele în brânci şi i-a smuls de pe capul semeţ podoaba de păr cu piele cu tot şi l-a lăsat prăbuşit la pământ ; a biruit vierul cu colţi ca iataganele şi cu o singură lovitură de labă a frânt spinarea cerbului ; haita de lupi îl înconjura pe departe, toate jivinele muntelui îl ştiau stăpân. în lupte drepte a supus urşii care îndrăzneau să se apropie de mândrele lui.

In urechile ridicate îi contă dulce zvonul pădurii Mângâiate de boarea primăverii, îi cântă susurul cetinilor, îi vâjâie volbura furtunilor, aude orga cerbului şi urletul lupilor, lătrat de câini, chiote de ciobani, luluit de talange, mugetul înfiorător şi dulce al vitei lovite. In nările po­didite de sângele lui simte miros de sânge străin, cald, miros acru de oaie, de om, mireasma îmbătătoare a ursoaicii, aroma zmeurii coapte — toate venind tainic din depăr­tarea amintirilor.

Toate erau ale lui, pe toate le-a trăit, nimenea nu l-a pus la pământ, învins. Iar acum are înfipt în el sîmburele morţii. Mic, cât o ghindă, pornit hoţeşte de la duşman laş, ferit în vârf de copac... Depărtările munţilor şi ale amintirilor se acoperă încet de văl, cele dimprejur şi grozăviile nopţii din urmă se spulberă încet, în neştire. Dorul de răzbunare a adormit, mânia şi-a stins clocotul în împăcare. In apusul blând al soarelui care coboară după creste se împleteşte apusul vieţii ursului carpatin.

Fruntea lată a scăpătat, ochii nevăzători s-au închis. Ursul şi-a întins încet brâncile, le-a pus cruciş şi şi-a culcat pe ele capul cărunt.

Prin noaptea care se lăsa am venit lângă uriaşul căzut. Ne-am descoperit şi am rămas tăcuţi. Apoi am rupt o crenguţă de jepi şi am aşezat-o pe botul însângerat.

Ionel Pop - „Intalniri cu animale” (Editura stintifiica/Bucuresti-1972)

Sursa foto: http://www.carnivoremari.ro/ursul.php