Gonitorul prin copaci

Pe podeala sură a pădurii de toamnă au căzut câţiva stropi de aur. Nu ştiu cum au putut să cadă dintr-un soare acoperit de nori şi cum ar fi putut răzbate prin cetina deasă a molizilor. Dar nu erau din soare.

Pe cotor înăltişor se înşiră o ciorchină de lacrimi galbene. Singură-singurică, puţină şi părăsită, creşte aici un fir de splinuţă între uriaşii muntelui. Ce vânt a adus-o ? Ce întâmplare i-a aşezat sămânţa unde colţul a putut găsi humă între acele de brad moarte ? O primăvară şi o vară întreagă şi-a ţinut ascunsă frumuseţea, ca s-o dăruiască lumii muntelui atunci când s-au stins toate celelalte flori şi când doar brînduşa-de-toamnă mai deschide potirele ei liliachii. Brânduşa şi-a ales însă lumina padinilor deschise ; aici, în mijlocul pădurii seculare, acum numai floarea aceasta încearcă să pună un zâmbet pe faţa mohorâtă a toamnei. Oare se va găsi vreo gază întârziată care să-i dea sărutarea de nuntă ?

O zi de vagabondare prin singurătăţi. N-am nici o ţintă, nu mă îndeamnă nimic să mă grăbesc. Chiar dacă s-ar coborî asupra mea noaptea, voi găsi calea până la cabană, iar acolo mă aşteaptă Toma, bătrânul, cu foc în vatră, cu clocot în ceaunul care îşi cere pumnul de mălai, cu vorba lui bună.

Imi găsesc jilţ un trunchi căzut, îmi reazem spatele de fratele lui încă verde şi voinic şi aştept şi eu norocul fecioarei, a splinuţii. Dacă va veni mirele, voi fi staroste de nuntă şi poate voi şi chiui de bucurie.

Parcă nu mai e vietate în munte, parcă şi boarea s-a obosit să mai cânte în lira cetinilor.

Sunt ceasuri când firea dă poruncă de tăcere, ca să poată dormi muntele. Atunci ursul şi râsul păşesc pe tălpi de catifea, horhoiul negru îşi îneacă ţipătul de jale, buha nu huhură, gaiţa vorbeşte în şoaptă, burduful vântului se leagă strâns — omul intrus în această lume se simte copleşit şi se supune şi el.

Susur ca de ploaie măruntă. Picături rare, care cad din creangă în creangă, flutură uşor în zbor, coboară şi se aşează. Plouă numai dintr-un singur molid din apropiere. Un strop mi se opreşte pe mană — aripioară din sămânţă de molid. Desigur, o forfecuţă ciuguleşte cu clonțul ei încrucişat seminţele şi desprinde solzi şi aripioare. Aş vrea s-o văd şi acum, de aici de aproape, cum lucrează cu unealta ei specială. încet, fără a mă ridica, ferindu-mă în dreapta şi-n stânga, caut fereastră prin cetina de deasupra, găsesc creanga de unde picură...

Nu-i forfecuţă ! Sade veveriţa pe cloambă, cu coada adusă steag în susul spate­lui, ţine isteţ în lăbuţe coceanul şi scarmănă după seminţele grase. E numai cât un ghem de lână roşcată, din care ies urechile cu pămătuf negru în vârf, şi lucesc doi ochi mari, negri-cafenii. Face treabă cu sistem. A început de la vârful coceanului, nu lasă nici o sămânţă în subsuorii solzilor, cotorul coceanului e golit pană la jumătate, stă ca o ţepuşe, întoarce, suceşte rodul, rupe în dinţi aripioara aspră şi ronţăie sâmburele măcinând din morişca dinţilor, îmbrăcat în molizi, de fiecare creangă ciucură rod — îi trebuie veveriţei cămară mai îmbelşugată ? Iar colo, în vârful unui copac moşneag, îşi are ea globul cui­bului căptuşit cu muşchi, uscat şi moale, cu o uşiţă pe care-o poate şi închide. Doi-trei coceni încă şi se va culca în aşternutul cuibului, va trage un somn dulce până mâine dimineaţă. Las’ să ploaie, las’ să ningă afară, pe ea n-o ajunge în culcuşul ei... „Ronţ-ronţ-ronţ...“ tare frumoasă-i viaţa !

S-a întâmplat ceva. Veveriţa deodată lasă coceanul, îşi coboară lăbuţele din faţă, se strânge şi mai puţină cu capul tras între umeri şi rămâne nemişcată. Numai când sughiţe speriată se cutremură toată. „Duc-duc-duc“. A auzit ceva, a văzut ceva. Primejdie ?... Jderul ! îl zăresc sus, lipit de trunchiul altui molid, fără mişcare, aici aproape. Ce frumuseţe în culoarea închis-cafenie, caldă, lucie, în cea galbenă ca floarea splinuţii mele, pată care se întinde largă sub bărbie, pe piept ! Câtă armonie în liniile moi ale trupului prelungit în coadă stufoasă ! Nici ochii din cap nu i se mişcă. Apoi se urcă. Nu, se prelinge pe trunchi în sus, abia ondulând uşor arcul spinării, abia lucrând picioarele strânse sub trup. încet, fără zgomot, încet... S-a răsucit pe după copac, nu-1 mai văd... „Duc-duc-ducu, sughiţă veveriţa... Oare de ce nu pleacă ? N-a recunoscut pe duşmanul ei cel mai crunt, sau crede că n-a fost dibuită ? Iată-1 ! îi văd numai capul, cum şi l-a scos de după trunchi, ca să spioneze. A ajuns binişor mai sus, aproape la înălţimea veveriţei. S-a legănat creanga de sub veveriţă şi trupul cârmuit de coadă a zburat pe cloamba molidului din vecini, de acolo pe cea de mai sus, pe alta şi mai sus. Jderul nu mai avea de ce să se ferească, a ţâşnit, a fugit în susţii copacului, de-a lungul unei crengi, până la vârful ei... avânt, salt... se prinde de creanga altui molid... căţărare ca fulgerul de-a lungul cren­gii, altă săritură pană în molidul veveriţei...

Unde-i veve­riţa ? Văd clătinare în cetina altui copac, trup care taie ca în zbor deschizătura dintre copaci... S-a dus, a scăpat. Dar jderul nu-i mai puţin meşter. începe goana, din molid în molid, pe arbore în sus, pe creangă până în capăt, salt în sus, zbor în jos... Veveriţa uşoară poate alerga tocmai până în vârful cetinii, sub jder creanga cedează, trebuie să sară mai din depărtare pe copacul celălalt, să-şi aleagă creanga de avânt şi cea de oprire. Pare că rămâne înapoia pradei... Au dispărut amândoi, aud numai zvonul goanei prin molizi, goana se întoarce, iată-i !

O, biată veveriţă, moartea îi este tocmai la spate ! Se înşurubează pe copac în sus, jderul după ea, aleargă până la capătul unei cren­guţe din vârf şi... îşi întinde lateral toate patru picioarele, coada, şi de acolo de sus se lasă în gol, la pământ, ca o paraşută. Aşa ceva nu e în stare să facă jderul. Trebuie să coboare pe scara copacului din creangă în creangă. Ajunsă teafără la pământ, veveriţa o arde la fugă, în sal­turi de arc întins şi destins, isteţ, repede pe după copac — pe când a ajuns jderul să coboare, nu mai e nicăieri... Goană nouă pe jos, alte înşurubări în susul trunchiului, salt după salt, încă o cădere de paraşută, altă goană, jur în jur, fără răgaz... Distanţa e tot mai puţina, salturile veveriţei tot mai scurte, mai lîncede, mai nesigure, o aud gâfâind înecat când trece o dată mai prin apropiere. Se opreşte des, porneşte cu greu, nu mai poate. Se aruncă încă o dată din vârf de copac, la pământ rămâne câteva clipe uluită până să pornească încet, cu spinarea încovoiată, cu coada lăsată. Jderul pare şi mai aprig, şi mai iute, tot pe urmă, pe jos, prin copaci, fără o clipă de iertare... Un ţipăt scurt şi înalt, încă unul sugrumat, venit de undeva până unde nu-mi pătrunde privirea. Apoi...

Nu se mai clatină nici o cetină, suliţele molizilor împung nemişcate spre cerul de plumb ; solzi din cocenii de sus nu mai cern şuşuind. Splinuţa de lângă mine tot mai zâmbeşte lumii în aşteptarea unei sărutări. Tăcere şi pace.

In cuibul cald al veveriţei poate că jderul îşi va dormi somnul sătul, după ce va fi spălat cu grijă de pe blăniţa lui mătăsoasă nişte boabe de sânge închegat.

Ionel Pop - „Intalniri cu animale” (Editura stintifiica/Bucuresti-1972)

sursa foto: http://out4awalk.com/jderul-de-copac-martes-martes/