Caprele negre...

Ursul doarme în fundul bârlogului cu botul între brânci. Acvila de stâncă n-a mai găsit nici ea hrană şi îşi scrie cercurile pe deasupra pădurii şi a dealurilor de jos. Din falca urgiei s-a tras la vale şi păsăretul care n-a plecat astă-toamnă în ţări cu soare cald. Câte un jder îşi întinde uneori raita vânătorească până în marginea golului, ca să se întoarcă şi el degrabă, din copac în copac, în brădetul de jos şi în fag.

O pereche de corbi trece pe deasupra croncănind şi sfătuindu-se unde să-şi aşeze cuibul prin firidă de stâncă. Se răzgândesc şi ei, frânează din aripi şi se întorc. Cu ce şi-ar hrăni pe aici puii, ieşiţi din ouă în cap de iarnă ? Zăpada până la pieptul omului apasă grea muntele înalt, încuie cărările, acoperă hrana, stinge viaţa. Numai pe capra neagră nu o lasă inima să se despartă de lumea ei. Ea nu are decât o singură ţară ; fie bine, fie rău, în ea rămâne : stâncăria pleşuvă pe care abia se caţără o vegetaţie pitică, frânghia de sus a brădetului, unde copacii cresc rari printre blocuri şi ţuguie de piatră. Ţară mică, ţară săracă, ţară unde primăvara mijeşte pe când la şes creşte al doilea rând de flori şi iarna bate la uşă când în viile de jos strugurii mai iau dulceaţă din soarele cald. Dar c ţara lor !

Din cătunul pierdut şi el în munte şi până la bordeiul din margine de gol e cale de trei ceasuri vara. Acuma cu vîrzobii în picioare o baţi cu greu în cinci. Cal de tarniţă nu răzbeşte pe poteca înzăpezită, carabina şi raniţa apasă umerii ca plumbul. Mîndrenia de lună îmi îngăduie să plec de cu noapte ; pe când răsare soarele leneş, încep să se rărească molizii, luminişuri stâncoase albesc printre cetinile negre-verzi. într-un loc mai uşor părăsesc plaiul şi fac ocol prin pădurea răsfirată. Zăpada veche e plină de scrisoarea urmelor. Urme de capră neagră cu şanţ între unghii aproape oblongi. Lupii rari îşi trag de aici cărările de moarte, râsul a rămas în aşezările căprioarelor şi ale ciutelor. Urmele sunt puţine, strânse în pârtii adânci. Zăpada înaltă încuie, mişcarea e grea, trupul istovit.

Sus au pornit viscole amare, zăpada a acoperit groasă toate brânele, toate padinile care mai aveau fir de iarbă, s-au îngropat şi sălciile şi arinii piperniciţi, caprele s-au tras în scutul pădurii. Aici crivăţul se mai frângă în piepturile molizilor, pe sub cetini mai rămâne câte un ochi de pământ negru, pe trunchi se ridica mlădiță de iederă verde, vântul doboară din crengile copacilor bătrâni bine¬cuvântarea cea mare, fuioarele albe ale bărbii-bradului, dacă sapă în zăpadă flămânda, dă de horşti şi de viţă de mur, care mai arc frunză. Le găsesc cărările puţine la locurile de hrană, le găsesc coveţilc zăcătorilor de noapte. Un singur ţap mai şuiera de undeva, nevăzut, şi ii aud săriturile.

Dar încetase ninsoarea, măturoiul vântului a spulberat zăpada de pe pereţii de stâncă, de pe clinurile aspre. In surul descoperit al pietrei se trag brâne şi postaţi mici de verde ofilit. Acum golul întinde şi el o hrană săracă. In afară de cele puţine, băştinaşe ale lizierii de sus a pădurii, toate caprele, alungate mai alaltăieri de ninsoare, năzuiesc spre lărgimile de sus.

Pădurea se răreşte şi mai mult, între trunchiuri roatele jnepenilor — muşuroaie mari, acoperite de zăpadă — sunt tot mai dese. Avanposturile sacrificate ale codrului, brazii de margine, au îmbătrânit în stat de copil. Piperniciţi, lichenii slăbănogilor i-au năpădit, viscolele le-au smuls părul sărac.

Şi deodată se deschide în faţa mea măreţia golului stâncos, încremenit în iarnă şi în tăcere. Furnică pierdută în lumea uriaşilor de piatră, se strecoară şi mă copleşeşte simțământul puţinului care sunt, se topeşte în umilinţă orgoliul omului stăpânitor, singurătăţile pe care le-am căutat parcă mă ameninţă cu primejdii neştiute.

Ca fiara, parcă nu îndrăznesc să ies din apărarea pădurii, ca fiara, nu am alt scut decât ceea ce port însumi în muşchi, în inimă, in creier.

Mă cumpănesc între clipa trecătoarei vieţi şi mileniile care au trecut pe deasupra aceloraşi piscuri, vara în zâmbet, iarna în scrâșnire ; mă pierd în întunecoase adâncuri de vreme, când nu erau în fiinţa nici uriaşii ăştia de stâncă ; rătăcesc buimăcind în zile de apoi, pe când arşiţele şi îngheţurile şi vânturile vor fi ros în pulbere zimţii crestelor, care azi se ridică semeţe până în cer şi le vor fi purtat în tulbureala apelor ca să ridice pământuri noi din funduri de mări.

Şi deodată se luminează în suflet. Mă simt acasă, între ai mei. Fir împletit în soarta şi în veşnicia naturii, potir în care sânt cuprinse toate ; munţi şi şesuri, pâraie şi mări, puzderia stelelor din nemărginire, copaci şi flori, jivine şi viermi şi oameni.

De lângă bordei văd coastele jur împrejur. Pe un piept de stâncă înecat în zăpadă sânt împlântate în şir ţinte negre. Atât de încet se mişcă, încât abia le observi înaintarea. Ocheanul le apropie. Sânt capre negre.

Două, patru, cinci, opt. Cea din frunte se opreşte des, ocoleşte pe unde i se pare că ar porni de sub picioare zăpada înşelătoare, revine, ţine direcţia luată. Au trecut toate peste locul cu primejdie, iată-le pe halda de la picioarele peretelui — îndată se strică linia, caprele se împrăştie, culegând hrana descoperită de vânt. Două s-au avântat până pe brâna care se trage pe stâncă sură ca o linie verzuie, una dintre ele a scris pe stâncă zigzag repezit şi a ajuns tocmai sus. Stă ţintuită în cele patru picioare adunate ca un con întors, priveşte în adâncime, în depărtări. încă o săritură, şi a ajuns pe o policioară. Capul se coboară, gura rupe harnică.

Intr-un pâlc de jepi se ivesc şi dispar alte capre. Mai încolo, un ţap singuratic ciuguleşte la frunzele veştede rămase pe tufe de salcie, apoi se culcă pe zăpadă moţăind. Caut pe rând adăposturile pe care le bănuiesc, postările, ochiurile cu zăpada măturată, şi ici şi colo dau de mărgele vii. Rar sânt în mişcare de drum lung, şi-au ales ocolurile unde stăruiesc până mai au un colţ de ros, până nu le porneşte vreo poruncă.

Cerul e jos şi plumburiu, cu bolta nemişcată, rezemată in creste cu orizont şters. Adună încet în spate alte

poveri de zăpadă, care ca mâine vor acoperi iarăşi totul. Abia atunci se vor hotărî caprele negre să coboare din lumea lor dragă, nerăbdătoare să revină în ea.

In cioporul de capre pe care l-am văzut mai întâi sub peretele de stâncă, deodată e nelinişte. S-au strâns laolaltă, au încremenit toate cu urechile ridicate deasupra cape­telor înalte. O clipă, apoi pornesc ca înnebunite. Se formează îndată şirul, conducătoarea o ia pe sub perete, toate în sărituri mari, tăind zăpezile. Se opresc deodată, se adună bot, lipite de stâncă. Ce s-a întâmplat ? Ce pri­mejdie mare e asupra lor ?

Acum aud şi eu. E un fel de susur sec. Undeva porneşte avalanşă! Zăpada nouă nu a prins în pojghiţa celei vechi, pe vreo pantă aspră a început să alunece. La început, în mişcarea înceată a maselor de zăpadă prăfuită se freacă cristalele, trezesc acel susur uşor, prevestitor. „Uuuuuu !“ vuieşte apoi undeva ca un urlet sinistru. Bietele mele capre! Tocmai deasupra lor, de pe pisc, s-a desprins o postată enormă, se lărgeşte cit e pieptul de acolo. începe să curgă învolburându-se, deasupra puhoiului de zăpadă se ridică nor alb.

Vuietul se întăreşte încă, puhoiul a răpit cu el atîtea mase de zăpadă, a ajuns în buza prăpastiei şi se prăbuşeşte în abis ca o cascadă uriaşă. Urlet, bubuit ca de tunuri multe, din adâncul în care s-a răsturnat bufnind avalanşa se ridică până sus spre vârful piscului, acoperindu-1 ca aburul unei explozii teri­bile. Bietele mele capre ! S-au pierdut în clocotul mor­ţii albe.

Învolburarea norului de zăpadă se potoleşte, perdeaua lui coboară ca o ninsoare lină. Încet se lămureşte surul pietrei golite. Minune! Lipite de stâncă, adunate una în alta, stau caprele mele. Au scăpat oare toate ? Ghemul se mai desprinde, pot număra. Una, două, cinci, opt — toa­te !! Capră bătrână, înţeleaptă ! Cunoştea ca streaşină ieşită din perete, sub ea cu scobitură — singura scăpare. A trecut curba prăbuşirii pe deasupra lor fără să le ră­pească şi să le zdrobească. Doar că blana neagră acum e brumată alb. Stau nemişcate, așteptând ce se mai poate întâmpla. Apoi una îşi scutură zăpada din cojoc, se scutură pe rând toate, capra bătrână se desprinde, ia capul şirului si se preling pe sub perete, au cotit pe după un colţ şi nu-l mai văd.

In bordeiul fără uşă, vântul a îngrămădit zăpadă — nu mă pot adăposti în el. In vreo trei ceasuri mi-am luat în seamă avuţia, care nu are preţ. Noaptea să mă apuce mai spre poale. Încă o rotire a ochilor, val cald al despărțirii de ceea ce ţi-e drag, din marginea pădurii privire lungă de rămas-bun...

Pană colo, în prag de vară, când înfloresc bujorii şi zburdă iezii !...

Text: Ionel Pop - „Intalniri cu animale” (Editura stintifiica/Bucuresti-1972)

Foto: Dragos Dula